De câte ori om fi avut cu toţii reverii privind fotografii cu păşuni verzi, dealuri molcome pistruiate ici şi colo de clăi de fân, lanuri imense de maci, plaje albe mărginite de ape azurii?

Să simţi iarba proaspătă sub tălpile goale! Să stai la soare lungit, crucificat între flori înalte. Să nu auzi nimic altceva decât vreo gâză vâjâind scurt, intens, pierzându-se apoi la fel de brusc în tăcerea ruptă când şi când de un lătrat răguşit de câine mănăstiresc.

Şi să constaţi că stai pe un muşuroi de furnici. Că o viespe nu vrea să te lase în pace neam. Că iarba aia verde, frumoasă, mătăsoasă colcăie de vietăţi cu multe picioare, antene, aripioare.

Văzut de undeva de dinafară vei fi o vietate neliniştită dând răstimp din mâini şi din picioare, scuturându-ţi tricoul, alergând de colo colo gonit de tăuni nervoşi, de ierburi pişcăcioase şi strâmbând din nas la mirosul putred de rădăcini coapte de vară.

Iubitor declarat de natură, de aer tare, ţi-ar fi oare mai bine sub meri de plastic, printre roşii standard, rotunde, fără fălci umflate asimetric şi stropite de bubiţe negre? Ţi-ar fi oare mai bine într-o iarbă aseptică, de aţică mătăsoasă? Pe un pământ catifelat fără de gângănii? Mie probabil că da. Singura teamă e că, mumificat fiind după moarte de toţi conservanţii din chipsuri, voi fi nevoită să bântui o lume cât se poate de reală în roiuri de musculiţe.

Advertisements