Și mai apoi, când făceam dragoste cu ea mi-o închipuiam ca atunci, prima dată, când m-a iubit pentru toate cele cinci luni în care ne-am curtat reciproc. Totul a început pe internet, pe o retea de socializare. Ne-am plăcut, ne-am cunoscut, am vorbit prin videocall și la telefon câte în lună și în stele. Și iar am avut videocall, era practic deschis non stop, știam ce face tot timpul. Vorbeam, ne auzeam și ne tachinam reciproc oriunde, oricând, oricum. Ne și dezbrăcam, ne și mișcam, mimam mișcări lascive, era ca un preludiu. Unul cu video, audio, dar fără atingeri reale. Ne cunoșteam, ne îndrăgosteam. Nu ne mințeam, totul era atât de la vedere. Dar la distanță. Poate că de aia sentimentele au fost atât de puternice.

Ne-am luat inima în dinți și ne-am întâlnit. Doar când am fost amandoi pregătiți. Cu teamă, dar cu o dorință imensă, acumulată în sute de ore de discuți, priviri și aluzii online am fost în orașul ei. Și ne-am iubit în mașina mea, așa cum ne imaginasem de atâtea ori. Cu cea mai mare poftă posibilă. Din nou și din nou. Exact cum vorbisem. Am revenit, mai multe săptămâni și a fost bine. Nu mai vorbeam, că o făcusem destul. Ne atingeam și ne sărutam trupurile. Nebunie intensă. Niciodată mai intensă.

Până mi-a spus că iubirea noastră se consumase. După cinci luni de iubire virtuală și alte șase săptămâni de iubire reală. Nu simțeam asta, nu mi-o doream, nu înțelegeam. Mi se părea cursul firesc. În sfârșit, ne iubeam trupește. În sfârșit, făceam dragoste.

Șocul inițial m-a făcut să refuz despărțirea. M-a ascultat, nu a fost categorică. I-am propus să ne reluăm vechile activități, ceea ce ne adusese aproape. Să vorbim prin internet, să ne vedem, să ne facem declarații și să împărtășim dorințe. Mi-a zis că nu mai poate, că nu mai e personal. Apoi mi-a mulțumit că și-a găsit vocația. Și serviciul mult visat. ”M-ai ajutat să mă descopăr ca femeie și mi-ai dat încredere că pot seduce un bărbat fără să-l ating!” Nu am înțeles, nu aveam cum, nu aveam toate datele, informațiile.

Eram obișnuit să vorbim, să ne explicăm, să ne repetăm. Acum vorbeam formal, îmi spunea că e bine, câștigă cât îi trebuie și e una dintre cele mai bune din colectiv. Și iar îmi mulțumea. Apoi am aflat că lucrează la un studio de videochat din Bucuresti. Alt soc. Nu am fost dezamăgit, ci trist. Foarte trist. Și-a făcut ucenicia pe mine, intenționat sau nu, și-a găsit mai apoi vocația? Nu am dorit să aflu.

Și acum sunt trist, dar mi-o inchipui pe ea făcând videochat cu poftă. Cu plăcere, din nou și din nou, cu alți bărbați. Și mi-am amintit cum m-am simțit eu în cele cinci luni de tatonare. Cum s-or simți probabil și ceilalți bărbați care au parte de ea. Clienții? Și m-am bucurat pentru ea. Pentru ei, nu am cum. Pentru ea, că face ce-i place. Nu mă gândesc că am fost primul client. Noi am făcut dragoste. Cu ceilalți își va exersa meseria și va avea o viață plină. Ea va trăi intens. Tristețea mea nu are ce căuta aici.