„Ochii sunt poarta sufletului”. Un clişeu, un vers prea des folosit pentru a exprima o realitate: că oamenii încearcă să se ascundă, dar nu reuşesc, deoarece privirea îi dă de gol. Eu am întâlnit, însă, pe cineva care a reuşit să-şi deghizeze şi privirea. A fost greu să trec dincolo de deghizare, dar şi când am reuşit s-o fac!
Acum mă comport ca, poate, cea mai egosită persoană din lume. Îi permit deghizarea în faţa celorlalţi, dar cu mine nu se mai ascunde..
Când am cunoscut-o un pic mai bine, aveam să descopăr că imaginea era zgâriată de cea a unei fiinţe deghizată în femeie fatală. În ea se ascundea cel mai ciudat suflet pe care îl întâlnisem vreodată, dorea să fie fericită, dar se împotrivea. Speriată când vedea că cineva se uită în ochii săi, de parcă dorea să-i fure sufletul.

– Ştiu că am ochi frumoşi, că am buze fatale, mulţumeşte-te cu asta. Am şi un suflet pe care nu-ţi dau voie să-l citeşti – îmi spunea ea.
– Mie îmi plac privirea şi sărutul tău. Eşti derutată dacă nu înţelegi că nu vreau să-ţi fac rău.

Simpla ei prezenţă mă făcea să uit că ar mai fi şi altcineva în jur. Mă provoca şi mă oprea, prin felul ei de a privi. Nu ştiam ce ar vrea să-i fac, să o las în pace sau să insist?
Foarte rar se uita în ochii mei, în ochii oricui, probabil pentru că ştia şi ea cât de transparentă ar fi în felul ăsta. Asta gândeam eu. Că-i era frică să fie citită. Iar cei care o întâlneau înţelegeau imediat asta. Toţi priveau de la distantă, se uitau, admirau, dar nimeni nu încerca să afle mai mult.

pretty-eyes-pearl-140x140Am găsit-o într-o seară sinceră. Mi-a spus că a fost rănită, că a iubit cu toată fiinţa şi că a fost trădată. Şi că de atunci, nimeni nu îi va mai cunoaşte privirea adevărată. Şi-a pus lentile de contact. Pentru a se apăra. Nimeni să nu-i mai citească sufletul.
Şi atunci am înţeles. Că acele lentile erau ca o centură de castitate. Iar cheia va fi la cel în prezenţa căruia le va da jos. A făcut-o cu mine, doar pentru cinci minute, la început.
Şi le-a pus la loc şi a continuat să trăiască. Ferită, fără teama de a fi lovită din nou. Era ca o mască, una care o făcea agreabilă, care o făcea să funcţioneze. E şi ăsta un mod de a trăi. Alţii iau medicamente, au vicii, se răzbună. Ea se ascundea.
Curând a aflat durerea mea: că nu are încredere în mine, încât să mă lase s-o iubesc şi nici măcar în ea, încât să creadă că ar putea fi iubită.

-Oamenii sunt răi. Îi invidiez chiar pentru asta, aş vrea să fiu şi eu la fel, tânjesc să fac parte din lumea lor, aşa că, dacă nu pot, mă prefac că nu simt. E mai sigur aşa, decât să mă înec în mine.

A fost greu, dar frumos. Lentilele de contact au ajutat-o să treacă peste perioada grea. Treptat, a început să le dea jos. Mai întâi când era cu mine, apoi cu prietenii mei, iar acum şi la serviciu, unde are colegi buni. Şi le mai pune când pleacă la întâlniri dificile, impuse, cu oameni cu care nu vrea să aibă de-a face, dar trebuie.
Vă spuneam că sunt egoist, poate şi gelos. O las să fie duală, să aibă dublă personalitate, atâta vreme cât ştiu că, în faţa mea, am adevăratul suflet. Ceilalţi pot vedea masca. Sau pot munci s-o determine s-o dea jos. Dacă reuşesc, vor vedea ce văd şi eu. Ochii care m-au sedus. Cei adevăraţi.
logo_lensa