E dimineaţă, lumina se luptă cu întunericul, iar eu stau în fata unei coli albe de hârtie şi privesc. Simt nevoia să scriu si iar sa scriu, să îmi las ofurile şi amarurile aici pe coala albă din faţa mea. Îl consider un proiect, îl iau cât se poate de în serios, doar este vorba despre o monografie a oraşului meu natal.

Da, scriu despre diverse lucruri, banalităţi pentru unii, dar pentru mine foarte importante, voi continua să scriu despre locuri, despre timp, despre oameni, despre dragoste, despre ură, întuneric, lumină, despre orice, până voi ajunge la punctul spinos.
Lipsa de imaginaţie, pauza de memorie, mai iau o gură de cafea, “S-a răcit!” “Ce repede!”
Uneori îmi dau seama de trecerea timpului după gustul cafelei: dimineaţa aburindă, se desfată în toată splendoarea ei, în cana mea roşie.
Roşie ca focul, să-mi ardă degetele şi să îmi frigă buzele.
Pot măsura timpul după gustul ei. Spre prânz, cafeaua rece capătă un gust sălciu, dar este încă bună de băut, însă… cu cât timpul se scurge în defavoarea zilei, cafeaua din cana roşie are un gust aspru şi nu o mai pot bea, rămânând acolo până a doua zi.
Cafeaua aspră lăsată cu o seară în urmă s-a evaporat şi nu găsesc decât cana goală, care mai păstreaza urmele unei cafele ce a fost făcută cu 24 de ore înainte.
Iau cana roşie, o spăl si o reumplu cu cafea neagră şi aburindă, desfătându-mă din nou cu aroma gustului, e semn ca o nouă zi a început.
espresso
Este delicios să savurezi o cafea singură. Este plăcut să te bucuri de timpul pe care ţi-l aloci tu ţie, dar adevarul este că persoana cu care îţi savurezi cafeaua este cea care face toate aromele să aibă sens. De aceea, cel puţin de trei ori pe săptămână îmi chem prietenii la cafeau de dimineaţă făcută la espressorul meu. Primit cadou de la editorul meu, cel care m-a îndemnat să scriu şi despre ploieşteni, după ce am descris arhitectura oraşului lui Caragiale. „E complicat” – i-am zis eu, nu sunt un bun cunoscător de oameni”. „Ei bine, atunci un espressor te va ajuta să-i apropii de tine şi să-i cunoşti. Nimeni nu refuză o invitatie la cafea”.
Aşa e, mai ales prietenii buni, care dau gust cafelei, chiar şi dacă nu le pui lapte şi zahăr. Prietenul adevărat e cel cu care poţi vorbi oricând despre orice. Chiar dacă nu l-ai văzut de ani buni, în clipa în care te aşezi faţă în faţă cu el, cu o ceaşcă de cafea pe masă, cuvintele vin calde şi limpezi, sincere, fără ocolişuri şi leagă două suflete. Ştii că ideile tale ajung la destinaţie nedeformate şi sunt înţelese aşa cum le-ai gândit. Ştii că vei fi ascultat, nu doar auzit. Ştii că bucuria ta îi va fi bucurie, iar necazul tău îi va stârni compasiunea. Ştii că veţi râde cu poftă glumind împreună, că nu e nevoie să explici că un banc nu e o aluzie la adresa lui. Ştii că nu se va supăra pe tine pentru că l-ai neglijat o vreme, aşa cum nici tu nu te-ai supăra.
Aburi, prieteni, inspiraţie. Unii au scris cărţi despre asta. Alţii, doar motto-uri.
Cafeaua îţi ajunge în stomac, şi imediat are loc o tresărire generală. Ideile încep să se mişte aidoma batalioanelor pe câmpul de luptă şi începe bătălia. Amintirile vin în galop, în bătaia vantului. Cavaleria uşoară a comparaţiilor soseşte într-un atac magnific, artileria logicii se grăbeşte cu muniţiile, iar spiritul loveşte ca un ţintaş de elită. Hârtia se acoperă treptat de cerneală, bătălia scrisului începe, iar la sfârşit totul se termină cu torente de cafea, praful de puşcă al acestei lupte. (Honore de Balzac)