Tags

,


Cei mai mulţi au poveşti cu prima lor maşină, ce culoare avea, ce marcă, ce performanţe. Apoi cu a doua, evident mai bună, mai puternică. Chiar şi cu a treia şi … tot aşa. Uităm însă de primul mijloc de deplasare cu care ne-am simţit liberi, independenţi, stăpânii universului, încă de când eram copii. Bicicleta.
Cum începe povestea mea!? Asa cum educaţia nu se naşte de la sine, cum pasiunile nu se deprind întâmplător, am avut nevoie de un ghiont ca să învăţ să iubesc mersul pe bicicletă. Fratele meu mai mare fugea de mine tot timpul. Avea prietenii lui şi pleca în aventuri şi drumeţii pe dealurile prahovene, toată ziua. Până îmi terminam eu prânzul, el era departe

Viata şi dorinţele se întrepătrund în cele mai nebănuite moduri, iar promisiunea tatălui că, dacă voi lua coroniţă la şcolă îmi va cumpăra bicicletă, avea să-mi schimbe viaţa. Am luat premiul I şi am primit-o. Cine mai avea nevoie atunci de un frate şi gaşca lui? Doar de nişte roţi ajutătoare, la început. Şi acum îmi aduc aminte ce am simţit când am pus prima dată mâna pe bicicleta mea. Prima doar a mea, pe care să fiu stăpân. Mă simţeam bine.
Aşa cum mă simt şi acum, când urc pe o bicicletă. Acelaşi sentiment de libertate, că nu aş mai avea nevoie de altceva, decât de nişte gambe puternice.
bicicleta-schwinn-gremlin-4855
Prima mea bicicletă, prima mea dragoste pe două roţi, a fost o bicicletă “mini” de culoare aurie, cu roţi mici, cu trusă de scule, far, dinam, cu ghidon şi şa reglabilă, să aibă băiatul şi când creşte. O minunăţie a timpului! Cât eram de mândru cu bicicleta mea!
Şi băiatul a crescut. Bicicleta a bătut străzile în lung şi în lat, pe două roţi, pe o roată, cu băieţii pe maidan, pe trotuar, pe cărări, sărind borduri, sărind gropi prin păduri şi peste câmpii. Ce multe poate povesti bicicleta mea! Ea e cea care mă ajuta să ajung la timp la şcoală şi de la şcoală acasă. Apoi aştepta tăcută pe hol, până erau temele gata, ca mai târziu, să pornim din nou împreună cu gaşca, până seara când se mai lăsa răcoarea peste oraş.
Şi băiatul a crescut, mereu nedespărţit de bicicleta lui, iar anii au trecut zburând pe doua roti fidele. Vremea, i-a mai schimbat culoarea, dinamul a fost furat, trusa de scule la fel, dar ele tot împreună au rămas. Acum, bicicleta mea este piesă de muzeu în pod.
Am schimbat-o pe la 14 ani, când jena a învins prima dragoste. Cu banii munciţi la cules de prune peste vară, mi-am luat o bicicletă de om mare. Nu am vrut s-o dau altcuiva pe cea veche, deşi poate era mai nobil s-o dăruiesc cuiva care s-ar fi bucurat la fel ca mine de ea. Ştiu, am fost egoist. Ea rămâne cutia mea cu amintiri. O păstrez cu grija cu care ea m-a purtat atâţia ani fără să îmi ceară nimic, doar prezenţa.
bikezone-150x150
Se spune adesea că cine a învățat odată să meargă pe bicicletă, nu mai uită toată viața. Poate că, în calea acestei uitări stă tocmai farmecul pe care îl are mersul pe bicicletă, sentimentul de libertate și independență pe care ți-l conferă, dinamismul și energia pe care le reclamă. Copii sau adulți adună, astfel, în povestea lor de viață, istorii cu și despre biciclete, momente unice petrecute pe două roți.
Plecând de la ideea că părintele trebuie să-i ofere copilului său un model pentru un stil de viață sănătos, bazat pe mișcare, am de gând să procedez şi eu la fel, cu copilul meu. Îl voi motiva să merite bicicleta, să nu o primească prea uşor, tocmai pentru a o preţui cu adevărat.
Bicicleta este parte din viața noastră. Iar un părinte activ şi dinamic trebuie s-o plaseze în locul potrivit în viaţa copilului. De aceea, eu voi alege să renunţ, cât de mult pot, la confortul deplasării cu maşina şi voi alege să petrec timpul liber în natură, rememorând bucuria unei copilării în care cele două roţi îmi erau cei mai buni prieteni.
Bicicleta oferă mobilitate în mișcare, posibilitatea explorării unor locuri noi şi, mai ales, petrecerea unui timp de calitate în familie. Din păcate, trăim într-un ritm alert și se întâmplă prea rar să ne implicăm în activităţi împreună cu copiii noştrii, neglijând poate cea mai importantă nevoie psihologică a acestora, acea de a fi aproape de propriul părinte, de a fi prins într-o experiență comună cu acesta. O familie armonioasă este cea în care membrii se bucură unul de prezența celuilalt, în care există contacte reale, în care regăsim iubire, înțelegere, sprijin și, de ce nu, cel puțin o bicicletă.