Merg deseori la biserică, şi nu neapărat pentru că sunt o persoană foate religioasă. Sunt un creştin normal, care îşi respectă trardiţiile şi sărbătorile religioase, care crede în botez şi sfânta taină a căsătoriei, care se roagă pentru familia sa.
De fiecare dată când vizitez o localitate, aici sau peste graniţă, intru în bisericile întâlnite, pentru a le studia. Unele sunt adevărate monumente istorice, aşezăminte care păstrează istoria locurilor mai bine decât orice altceva. Pe lângă pereţii pictaţi şi icoanele la care se închină oamenii, pentru mine o fascinaţie aparte o reprezintă vesmintele slujitorilor bisericii, dar şi celelalte ţesături puse pe podea, scaune sau mese.
Nu vezi un preot care să fie îmbrăcat la fel ca altul. Deşi pare o uniformă preoţească, ca orice uniformă şcolară sau militară, fiecare preot este îmbrăcat altfel.

În tradiţia liturgică a Bisericii Ortodoxe Române se împletesc elemente din tradiţia slavă şi cea grecească, la care se adaugă obiceiurile locale. Strămoşii noştri purtau ce veşminte aveau, nedispunând de multe rânduri de veşminte, dar astăzi mulţi slujitori poartă veşmintele pe care ei înşişi le preferă. Pe de altă parte, în continuare, puţini sunt cei care îşi permit un număr mare de seturi de veşminte liturgice complete.
Alegerea culorilor veşmintelor liturgice se face în funcţie de semnificaţia fiecărei culori. Astfel, albul reprezintă puritatea luminii harului lui Dumnezeu; verde, culoarea vieţii, a Sfântului Duh şi a lemnului Sfintei Cruci; purpuriu, pentru patima Domnului Iisus Hristos; roşu închis pentru sângele lui Hristos şi pentru sângele martirilor; albastru pentru Maica Domnului; auriu pentru bogaţia darurilor Sfântului Duh şi roşu deschis pentru flacăra intensă a Oastei Duhovniceşti. Negru este în mod tradiţional culoarea morţii şi a doliului în Apus, spre deosebire de Răsărit unde albul este culoarea Adormirii (căci Ortodoxia accentuează Învierea Domnului, nu greutatea şi chinul patimilor şi morţii Domnului).
Nu numai vestmintele bisericeşti sunt importante într-o biserică, ci şi celelalte ţesături. Din nicio biserică nu poate lipsi Sfantul Epitaf, numit si Sfantul Aer, care este un obiect bisericesc de cult de formă dreptunghiulară, confecţionat din pânză de in, mătase sau catifea, pe care se afla imprimată sau pictată icoana înmormântaării lui Hristos. Este ca o icoană pictată pe pânză, care este asezată, de obicei, pe o masă mai înaltă, fiind folosită la sărbătorile pascale. Potrivit tradiţiei, credincioşii sărută Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce şi Sfântul Epitaf, apoi trec pe sub masa pe care este aşezat.
Ştiu atâtea amănunte despre asta, deoarece bunica mea a donat un epitaf de la vestmintebisericesti.ro, după ce a visat că a vorbit cu Mântuitorul. Asta e tradiţia românilor, după un asemenea vis trebuie să dăruieşti ceva bisericii la care te duci.

Sfântul Epitaf rămâne spre închinare în mijlocul Bisericii până la sfârşitul slujbei Deniei Prohodului (Utrenia Sâmbetei celei Mari), oficiată în cursul serii. În cadrul acestei slujbe, preoţii şi credincioşii poartă în procesiune Sfântul Epitaf, în jurul bisericii, actualizând evenimentul înmormântării Mântuitorului. După încheierea procesiunii Sfântul Epitaf este este dus în Sfântul Altar, fiind aşezat pe Sfânta Masă. Aici va rămâne în toata perioada pascală până în ajunul sărbătorii înălţării Domnului, când este aşezat la locul său in biserică.
Nu mai este mult şi vine din nou Paştele, momentul când voi revedea epitaful donat de bunica. Chiar dacă ea nu mai este, ştiu că trăieşte în amintirea tuturor, prin donaţia sa.